Haidem! să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului. Geneza 11:4
Imediat după ce omul a fost creat, a primit de la Dumnezeu, împachetat sub forma unei binecuvântări, un mandat care accentua rolul lui în noua ordine terestră. Creatorul a rostit atunci cunoscuta benedicție: „…creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l și stăpâniți …” (Geneza 1:28). Dumnezeu avea în vedere dezvoltarea spirituală a omului, posibilă printr-o relație intimă cu El, multiplicarea rasei umane, dar și răspândirea sau împrăștierea omului pe întreaga suprafață a pământului corelată cu exercitarea autorității lui asupra regnului vegetal și animal. Din păcate, omul a refuzat împrăștierea.
În loc să se răspândească pe fața pământului, oamenii au ales să dezvolte așezări urbane, în care stricăciunea și păcatul au crescut fulminant: „Cain […] a început să zidească o cetate și să îi pună numele fiului său Enoh” (Geneza 4:17). Cu excepția aspectului procreării, întreg mandatul a fost călcat în picioare, iar în condiția de făptură căzută, în care ajunsese omul, înmulțirea devenise ea însăși o mare problemă. Avea loc o multiplicare exponențială a răului.
Potopul trebuia să reseteze ordinea pe pământ, iar supraviețuitorii lui să împlinească mandatul inițial pe care l-a dat Dumnezeu omului. Tocmai de aceea, imediat după ce au părăsit corabia, Noe și familia lui au auzit rostite exact cuvintele pe care Adam și Eva le-au auzit cu milenii în urmă: „Creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul” (Geneza 9:1). Adică, dezvoltare, multiplicare și răspândire sau împrăștiere.
Dureros, cei ieșiți din corabie, sfidează mandatul Salvatorului și, la rândul lor, decid să zidească o cetate, să ridice un turn înalt care să atingă cerul, să își facă un nume și să nu se mai împrăștie pe toată fața pământului (Geneza 11:4). Omul refuză din nou răspândirea.
Așa că intervenția supranaturală a lui Dumnezeu, care încurcă limbile ziditorilor Babelului, are ca prim scop dispersarea lor pe pământ: „Și Domnul i-a împrăștiat de acolo pe toată fața pământului…” (Geneza 11:8). Acest tipar se tot repetă de atunci în istoria umanității. Dumnezeu spune: „Împrăștiați-vă!”, dar omul rămâne pe loc și zidește cetăți și turnuri!
Recitind aceste narațiuni veterotestamentare, credinciosul zilelor noastre ar putea să se întrebe: ce au a face aceste ilustrații cu noi, Biserica lui Hristos? Ce legătură au ele cu misiunea noastră?
Să nu uităm că, în cartea Geneza sunt așezate niște fundamente pe care este clădită relația lui Dumnezeu cu creația Sa, care nu pot fi ignorate de umanitate în dezvoltarea ei, dar nici de noul popor al lui Dumnezeu, Biserica.
Când Fiul lui Dumnezeu, venit în lume pentru a răscumpăra un popor care să Îi aparțină Lui, se pregătea să se reîntoarcă în glorie, a reamintit mandatul pe care Adam și Eva l-au primit după crearea lor. Chiar dacă este formulat un pic diferit, mandatul are exact același conținut ca și primul.
„Duceți-vă (dispersare) și faceți ucenici (înmulțire) din toate neamurile (împrăștiere), botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit (creșteți)” (Matei 28:18-19).
Istoria Bisericii confirmă faptul că protopărinții noștri spirituali (apostolii) nu au procedat altfel decât protopărinții noștri biologici (Adam, Eva și urmașii lor). Au rezistat și, oarecum inconștient, chiar s-au opus, decenii la rând, poruncii de a se împrăștia proclamând Evanghelia mântuitoare prin lume. Au început să ridice un „turn” în mijlocul Ierusalimului, să-și facă un nume și au uitat complet de mandatul pe care Isus Hristos li L-a dat. A fost necesar, ca la Babel odinioară, să intervină Dumnezeu stârnind prigoana care să îi împrăștie pe ucenicii Lui în toată lumea: „… s-a pornit o mare prigonire împotriva Bisericii din Ierusalim. Și toți, afară de apostoli, s-au împrăștiat prin părțile Iudeii și ale Samariei. […] Cei ce se împrăștiaseră, mergeau din loc în loc și propovăduiau Cuvântul” (Fapte 8:1,4); „Cei ce se împrăștiaseră din pricina prigonirii au ajuns până în Fenicia, în Cipru și în Antiohia…” (Fapte 11:19). Dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit ca să îl împrăștie, noul popor al lui Dumnezeu ar fi sucombat în Ierusalim înghițit de iudaismul legalist și naționalist.
Omul, fie că face parte din vechea sau noua umanitate, refuză și respinge constant împrăștierea. Rezistă și se opune conștient, sau mai puțin conștient, poruncii lui Dumnezeu de a se risipi în mijlocul creației Sale.
Așadar, ispita de a zidi turnuri și de a-și face un nume a însoțit totdeauna Biserica și pe slujitorii ei. Monumentele bisericești impresionante, prezente peste tot în lumea creștină, vorbesc mai bine ca orice de faptul că, undeva, cândva, un grup de oameni s-au adunat laolaltă ca să zidească un turn înalt și să își facă un nume. Mai ales în „lumea creștină”, de pe cele mai înalte locuri, din centrul așezărilor, siluetele bisericilor domină celelalte construcții până în zilele noastre. Apropiindu-se, vizitatorul poate afla ușor când a fost zidit edificiul, care este numele ctitorului, cine este arhitectul, dar numele Creatorului este uitat aproape de tot în aceste locuri.
Creștinismul evanghelic nu este nici el imun la ispita de a zidi turnuri. Tentația de a fi celebru nu îl ocolește pe niciun slujitor. Dorința de a aduna cât mai mulți credincioși laolaltă, de a avea cea mai mare și mai cunoscută biserică din oraș, din țară sau din lume însoțește permanent slujirea fiecărui pastor. Așa că mereu trebuie să ne cercetăm inima și să ne verificăm motivațiile care sunt în spatele slujirii publice, deoarece atunci când ajungem să fim preocupați de notorietatea noastră și a bisericii noastre mai mult decât de slava lui Dumnezeu nu facem altceva decât să zidim un nou Babel în peisajul evanghelic. Când dorința ca gloria Domnului să strălucească până la marginile pământului pălește complet în fața dorinței de a zidi o mega biserică și a ne face un nume, înseamnă că în spațiul evanghelic se mai înalță un Babel.
Spiritul comunității adunate în jurul turnului Babel, sfidător la adresa mandatului dat de Ziditor, încă străbate veacurile. E prezent în toate bisericile noastre, îl putem identifica ușor și afirmă zgomotos și fățiș: „De ce să ne împrăștiem? De ce să nu zidim mai bine un turn care să atingă cerul cu vârful lui și să ne facem un nume?”
Pe de altă parte, mandatul Creatorului dat în Eden, reamintit după potop și reamplificat de Hristos, ne urmărește și el, mai discret, de pe paginile Scripturii: „Umpleți pământul cu gloria Mea! Duceți-vă în toată lumea și faceți ucenici din toate neamurile!”
Nu știu ce vei alege, dragă cititor, dar nu uita: la ce ți-ar folosi să îți faci un nume mare, pe care toată lumea să îl știe, dacă el lipsește din cartea vieții Mielului care a fost înjunghiat? La ce ți-ar folosi să trudești din greu, la ridicarea unei mega biserici despre care să se audă în toată lumea, dacă atunci când Domnul ei i-ar face radiografia ar declara: „îți merge numele că trăiești, dar ești mort”. Așadar te chem să iei în serios mandatul peren al Creatorului și împreună să îl traducem în contextul existenței noastre cotidiene, ca fii ai lui Dumnezeu.
Gh. Rițișan, octombrie 2021
Editorial apărut în revista Noi Frontiere, vol. XVIII, nr. 5, septembrie-octombrie 2021