Dacă nu ai fost încă la Păuliș, ar trebui să ajungi și acolo măcar o dată în viață.
Nu sugerez aici că Păulișul* ar trebui să se transforme într-un loc de pelerinaj. Nici nu ar avea cum. Căsuța care amintește de începuturile penticostalismului este înghesuită într-un spațiu atât de restrâns, între niște garduri simple, încât întreaga proprietate cu greu ar putea permite accesul concomitent pentru mai mult de 10-15 persoane.
Evident, nu propun ca Păulișul să devină un fel de Mecca al penticostalilor. Nu consider că micul lăcaș este un loc sacru care, odată vizitat, ar aduce beneficii spirituale speciale celor care îi trec pragul.
Nici măcar nu cred că o vizită la Păuliș ar ajuta pe cineva să ajungă la o înțelegere mai bună a istoriei penticostale. Lipsa unui ghid sau măcar a unei broșuri care să le explice vizitatorilor, care nu au citit niciun pic de istorie penticostală, unde sunt și care este rostul celor expuse fac ca și din această perspectivă câștigul vizitei să fie aproape inexistent. Puținele obiecte aflate în căsuță, în dreptul cărora nu există nicio explicație pentru prezența lor în încăpere, ne ajută doar să ne întoarcem în timp. Nu ni se sugerează că ar exista vreo legătură între ele și viața cotidiană a părinților penticostalismului din Păuliș.
Eu am ajuns la Păuliș pentru întâia și singura dată abia recent, în luna mai, cu ocazia Conferinței de Misiune Romiscon 2022 pe care am organizat-o la Arad. Încă din faza planificării evenimentului ne-am propus ca în pachetul conferinței să oferim, celor care ajung la Arad, și posibilitatea de a vedea o frântură de istorie penticostală, chiar în anul în care se sărbătorește centenarul Bisericii Penticostale Românești.
Poate întâmplător, în acest an, se împlinesc și 30 de ani de la ordinarea mea ca pastor. În acest răstimp, evident, am citit ceva istorie penticostală românească, am și predat istorie penticostală pe la seminare regionale, mai mici, am predicat despre începuturile penticostale din România, am vorbit prietenilor din străinătate despre credința înaintașilor noștri, dar nu am considerat niciodată că ar fi important să și vizitez Păulișul. Și dacă nu ar fi fost acest eveniment, probabil că nu aș fi ajuns niciodată la Păuliș.
Puținii istorici ai mișcării penticostale românești încearcă de ceva ani să explice fenomenul Păuliș. Ce s-a întâmplat de fapt acolo? Cum s-a ajuns, într-o perioadă relativ scurtă de timp, de la un grup așa de mic de oameni, care se adunau împreună pentru rugăciune și citirea Cuvântului, la una dintre cele mai mari biserici penticostale din Europa? Care au fost factorii care au determinat o asemenea creștere și multiplicare? Cum ar putea ei să fie reproduși și în altă parte?
Pășind pe marginea drumului național, de la actuala locație a bisericii înspre „Casa memorială” încercam să îmi imaginez cum arătau localitatea și oamenii în urmă cu o sută de ani. Am luat-o din centru pe străduța îngustă, asfaltată, și mai repede decât mă așteptam am ajuns la locul pe care îl căutam. Uitându-mă din uliță spre căsuța joasă, care abia se vedea din spatele gardului, am fost mai degrabă dezamăgit de ceea ce vedeam, decât împlinit. Profesorul Bălăban, cu care vorbisem anterior la telefon, mă și avertizase că nu voi vedea, așa cum crezusem eu, vechea casă a familiei Bradin, locul unde s-a născut prima biserică penticostală din România. Ea nu mai există. Că ceea ce vom vizita este de fapt a treia locație a bisericii, fostul grajd al familiei, care fusese amenajat să găzduiască întâlnirile credincioșilor din Păuliș, în urmă cu aproape o sută de ani.
Ajuns însă acolo, în căsuța în care parcă mirosul închis poartă mai mult patina timpului decât lucrurile expuse în ea, am avut un fel de revelație care a risipit dezamăgirea mea și mi-a străluminat sufletul cu un fel de bucurie dulce. La Păuliș am văzut din nou și am înțeles din nou un tipar de lucru al lui Dumnezeu care se tot repetă de mii de ani în diferite locuri, în diferite culturi, cu diferiți oameni și în diferite contexte. Despre acest tipar divin vorbește cum nu se poate mai bine apostolul Pavel: „…Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de rușine pe cele înțelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari. Și Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii și lucrurile disprețuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1: 27-29).
Acolo, în acele odăi joase, minuscule, printre exponate învechite și prăfuite nu am căutat nici să descopăr noi explicații ale fenomenului Păuliș, nici să mi le reamintesc pe cele deja afirmate de cercetători. Acolo, pur și simplu am înțeles că Dumnezeu în suveranitatea și în măreția Sa a decis să reproducă tiparul Său de lucru într-un sat neînsemnat din România.
A luat un grup de oameni simpli, limitați, imperfecți, i-a umplut cu Duhul Său cel Sfânt și i-a folosit pentru a așeza bazele unei lucrări care, nu doar că dăinuie după o sută de ani, dar a și cunoscut o creștere care continuă deopotrivă să îi uimească și să îi intrige pe istoricii penticostalismului românesc.
Dacă ești un tânăr slujitor, la început de drum, ar trebui să te oprești măcar o dată și la Păuliș. Dacă ești un candidat la misiune, gata să pleci într-o țară îndepărtată, săracă și aridă spiritual, ți-ar prinde bine să treci mai întâi pe acolo. Spun aceste lucruri deoarece este deja prea încetățenită în cultura bisericească actuală ideea că pentru a începe ceva trainic ai nevoie de o grămadă de bani, de facilități atrăgătoare și de oameni superdotați. Că fără acestea nu are rost să pornești la drum. Păuliș demolează această concepție. Dumnezeu ia lucrurile care nu sunt ca să le facă de rușine pe cele ce sunt.
Și chiar dacă ajungi la Păuliș și nu e nimeni să îți deschidă, iar custodele „Casei memoriale” nu e prin zonă, nu îți face probleme. E de ajuns să te oprești preț de câteva minute în stradă și să privești. Locația aceea umilă, care a fost cândva un grajd (parcă ne mai amintim de proiecte mărețe începute într-un grajd, nu-i așa?) îți poate vorbi și ție, cum mi-a vorbit și mie, despre un Dumnezeu extraordinar care poate reproduce uimitorul Său tipar de lucru și cu tine, și în slujirea ta. Îți poate vorbi încă o dată, dacă ai uitat, despre un Dumnezeu Atotputernic care ia lucrurile simple, slabe și nebune ale lumii ca să le facă de rușine pe cele sofisticate, puternice și înțelepte. Păulișul nu vorbește despre leadership, viziune sau strategii, chiar dacă și acestea sunt importante la timpul lor, cât despre Dumnezeu și felul Lui tainic și surprinzător de a lucra.
Dacă nu ai fost încă la Păuliș ar trebui să ajungi și acolo măcar o dată în viață.
Gh. Rițișan
* Păuliș este o localitate din județul Arad în care s-a născut prima biserică penticostală din România, atestată documentar.
Editorial apărut în revista Noi Frontiere, vol. XIX, nr. 3, mai-iunie 2022