„Născut şi crescut într-o familie de tătari musulmani, pe aceste meleaguri din Asia unde Domnul m-a trimis acum 17 ani, soţul meu a fost interesat de sport încă de mic copil. Bătând mingea de dimineaţă până seara, uitând de foame şi sete, îşi dorea să devină un mare fotbalist, însă, din cauza vederii slabe, visul i-a fost spulberat. A lăsat mingea şi s-a îndreptat spre atletism, unde a avut rezultate excelente la diferite competiţii, ulterior devenind profesor de sport. După întâlnirea cu Isus, nu a înţeles prea bine cum ar putea sportul şi credinţa să aibă vreo legătură. Provocarea a venit odată cu chemarea lui la slujire. A mai înţeles că, dacă iese în parc cu o Biblie în mână, sigur vor fi consecinţe grave, însă cu o minge va aduna în jurul lui copii dornici de mişcare şi părinţi mulţumiţi să-şi vadă copiii jucându-se, în loc să stea cu telefonul în mână. Experienţa vastă ca profesor de sport, lucrul cu adolescenții şi copiii şi chemarea de a face ucenici i-au dat soţului meu încredinţarea că sportul va fi unealta prin care vom putea lega relaţii cu aceste două categorii de vârstă.
Prin organizarea de antrenamente de fotbal, hockey pe iarbă, tabere şi competiţii, am încercat să arătăm copiilor dragostea lui Hristos şi principiile noastre de viaţă. La scurt timp am înţeles că este necesar să-i implicăm şi pe părinţi în acest proces, deoarece nu putem să împărtăşim Evanghelia minorilor, acest lucru fiind interzis prin lege. Când am încercat să organizăm o competiţie pentru tați şi fii, am realizat că singurul băiat din echipă care venea dintr-o familie completă era fiul unui pastor, ceilalţi copii fiind crescuţi doar de mame, iar câţiva aveau tați vitregi. Nu am putut organiza nimic, deoarece niciun tată nu s-a prezentat, nici măcar pastorul. De-atunci am înţeles mai bine rolul de antrenor al soțului meu, ca mentor, îndrumător şi tată pentru un timp scurt, dar şi rolul meu în această slujire, de a lua legătura cu mamele, a împărtăşi despre principiile şi valorile noastre de familie.
Un alt lucru înțelept pe care soţul meu l-a făcut a fost să ia pe lângă el băieţi care să-l ajute la antrenamente. Printre cei care l-au ajutat este şi Amir (nume schimbat), pe care soţul meu îl cunoştea de când lucra la şcoală. Crescând fără tată, în timpul şcolii au avut o relaţie specială, iar în timp ce antrenau împreună, Amir venea des în casa noastră şi puteam împărtăşi lucruri spirituale cu el. Deşi a avut nevoie de mult timp de gândire, Domnul l-a folosit pe un alt frate, prieten de-al nostru, pentru a-l uceniciza pe Amir. Acum câţiva ani a fost botezat și acum face parte dintr-o biserică locală. Este la rândul lui profesor de geografie, s-a căsătorit cu o fată creştină şi de curând a devenit tată şi face şi el, la rândul lui, ucenici din rândul adolescenţilor, fiind implicat în lucrarea prin sport împreună cu acel prieten al nostru.
În momentul de faţă, sănătatea soţului meu este o provocare; dar nu încetăm, cu resursele pe care le avem, cu darurile şi abilităţile primite de la Domnul, să legăm relaţii și să slujim cu dragoste celor pierduţi. Știm că, dacă nu ne-ar fi pus Domnul în viețile lor, ei nu ar fi avut nicio şansă să întâlnească creştini.
Acum doi ani, când am început să slujim în acest cartier unde Domnul ne-a dat o casă, băieţii din diferite grupuri etnice se băteau după fiecare antrenament, iar noi nu puteam decât să ne rugăm. Am vrut să renunţăm, deoarece nu doream să se agraveze lucrurile şi să fie implicate autorităţile, dar ne-am dorit mult să fim un pod al păcii între aceste grupuri etnice. Acum lucrurile s-au schimbat şi băieţii au devenit prieteni. Sunt câteva familii ale băieţilor care ne sunt foarte apropiate, și folosim orice ocazie pentru a deschide uşa casei nostre pentru copii şi părinţi. Am avut o zi specială pentru cupluri, la care au participat câțiva părinţi. De 8 martie am invitat mamele, iar de curând am invitat din nou părinţii la o sărbătoare a familiei noastre. Nici noi nu lipsim de la zilele de naştere ale copiilor, iar bucuria noastră este că, la ultima tabără din primăvară, mamele au ajutat la gătit şi chiar festivitatea de sfârşit de tabără a avut loc în curtea unei familii cu cinci copii, care vin toți la antrenamente.
Am fost plăcut surprinşi când mama acestor copii ne-a sunat într-o seară, în drum spre casă de la şedinţa cu părinţii. Plângea de bucurie şi ne spunea că nu a mai fost niciodată aşa de mândră de băiatul cel mare, adolescent, aflat în pragul corigenței. „Aţi făcut pentru familia noastră ceea ce noi ca părinţi nu am putut face”, ne-a spus. După o discuţie cu soţul meu, acest băiat începuse să înveţe mai serios, iar profesorii l-au lăudat.
Acestea sunt doar câteva exemple de implicare în vieţile acestor familii. Drumul e lung până ca inimile lor să fie cucerite de dragostea lui Isus, dar noi facem tot ce ţine de noi şi Îl rugăm pe Duhul Sfânt să convingă de păcat. Nicidecum nu ne dorim ca aceşti copii să devină sportivi de performanţă, dar ne dorim mult să se întâlnească cu Isus, care schimbă vieţi. Noi folosim sportul pentru a lega relaţii și știm că mântuirea vine de la El!”
Mariam (pseudonim), Asia Centrală
Sursa foto: Unsplash