Ieșiți din captivitatea pustiei!

Vă ajunge de când ocoliți muntele acesta. Întoarceți-vă spre miazănoapte. Deuteronom 2:3
…acum, scoală-te, treci Iordanul acesta, tu și tot poporul acesta… Iosua 1:2

Ar fi trebuit să fi ajuns demult în țara promisă…
Ar fi trebuit să se fi obișnuit deja, demult, cu gustul strugurilor, al rodiilor și al smochinelor…
Ar fi trebuit să se bucure deja de răcoarea caselor din piatră, așezate la umbra livezilor de măslini…
Ar fi trebuit să fi fost așezați deja de vreo 40 de ani în această țară, promisă lor și strămoșilor lor de Domnul, țară în care curge lapte și miere…
Ar fi trebuit, ce-i drept, să lupte pentru a avea acea țară…
Frica a fost însă mai puternică decât credința! Înspăimântați s-au întors înapoi în pustiu.
După 400 de ani de sclavie în Egipt, au ales să trăiască într-o altă robie, una amăgitoare, a pustiei.
Din prima robie au strigat la Domnul să fie izbăviți și au fost eliberați.
În a doua robie nici măcar nu au realizat că sunt prinși.
Erau deja acolo de 40 de ani și ar fi putut să mai stea încă 400 de ani…
Până când Domnul a strigat: „Vă ajunge de când ocoliți muntele acesta! Destul! Nu pentru asta v-am scos din Egipt!”
Apostolul Pavel, amintindu-le corintenilor de călătoria poporului lui Israel spre Canaan (1 Corinteni 10), scria că peregrinajul lor oferă o sumedenie de lecții de viață tuturor copiilor lui Dumnezeu, indiferent de timpul în care trăiesc. Permiteți-mi să împărtășesc câteva lecții, din acest episod al pustiei pe care și noi, cei de azi, le-am putea învăța.
Asemeni evreilor și noi am fost izbăviți de Dumnezeu, prin Hristos, din cea mai cruntă robie posibilă, cea a păcatului! Am fost izbăviți cu un scop: acela de a ne bucura de viața nouă în Hristos, dar și de a-L face cunoscut pe Mântuitorul nostru Isus acestei lumi pierdute. La început, cei mai mulți dintre noi, păream a fi gata să ne alăturăm celor curajoși care se implică prin evanghelizare și misiune în cucerirea de suflete aflate sub domnia și teroarea întunericului spiritual.
Apoi, când ne-am apropiat de lume mai mult și când am văzut ce puternice sunt întăriturile diavolului, cât de uriașe sunt provocările, cât de mare este prețul pe care trebuie să îl plătim pentru a fi cu adevărat ucenicii Lui, ne-am înspăimântat și văzându-ne inadecvați și nepregătiți ne-am retras, asemenea poporului evreu, în pustie. Pustia aceasta nu este un teritoriu geografic, ci este o stare; o stare caracterizată de frică, lașitate și pesimism. Este capitulare, fără luptă, în fața provocărilor. Este resemnare în fața circumstanțelor vieții!
Această stare marchează atitudinea multor credincioși contemporani, pe care îndrăznesc să-i numesc credincioși ai pustiei! Ei nu sunt nici chiar atât de lași ca să se întoarcă în robia păcatului, dar nu sunt nici suficient de curajoși să treacă Iordanul pentru a-și însuși visul pe care Domnul îl are pentru ei.
Credincioșii pustiei sunt în primul rând niște credincioși fără un scop. Asemeni celor din vechime ei nu au niciun vis. Nu au obiective. Nu au planuri. Există doar pentru a-și rostogoli necontenit, prin timp, anii vieții, asemeni unor sisifi moderni. Așteaptă să-și încheie trecerea pe aici și până atunci, dacă se poate, și-ar dori să aibă parte de o viață ușoară, fără mari probleme și provocări. Dacă îi întrebi de ce trăiesc, de ce au fost mântuiți, cu greu ar putea îngăima ceva anume.
Credincioșii pustiei sunt apoi niște credincioși comozi. Cei din vechime, știți, primeau totul de-a gata, așa că nu erau în stare să facă mai nimic. Nici măcar să își prepare masa zilnică. Cea mai solicitantă activitate a lor era aceea de a se deplasa la marginea taberei, cu bolul în mână, să își ridice porția de hrană.
Întorcându-mă la credincioșii pustiei, din zilele noastre, nu pot să nu remarc lenea spirituală și lâncezeala în care trăiesc. Aproape orice solicitare de implicare, oricât de mică ar fi, li se pare acestor credincioși o uriașă corvoadă! Unii consideră că până și deplasarea lor, o dată pe săptămână la întâlnirea bisericii, ar trebui văzută ca fiind un mare sacrificiu, un act de eroism, pe care îl fac pentru biserică. Divertismentul, zilele libere, relaxarea, vacanțele sunt adevăratele lucruri pentru care ei trăiesc!
Aș putea continua să scriu multe altele despre credincioșii pustiei, dar mă limitez doar să mai amintesc faptul că acești credincioși sunt, dincolo de toate, și ingrați. Pentru cei mai mulți evrei salvarea miraculoasă din Egipt, trecerea Mării Roșii sau purtarea de grijă în pustiu erau lucruri care li se cuveneau. Trebuia să le fi primit. Ei, în schimb, nu erau datori nimănui, nimic. Nici măcar cu un cuvânt de mulțumire sau cu un gest de recunoștință. Nici față de Dumnezeu, nici față Moise. Stau oare lucrurile altfel, când e vorba de credincioșii pustiei de azi? Nicidecum! Și ei cred că li se cuvinte totul. Că ei sunt rațiunea pentru care există slujitori și biserică, și că orice mic incident în servire e normal să atragă din partea lor un puhoi de critici, cârtire și nemulțumire. Ei există pentru a fi slujiți!
Interesant este faptul că, în mijlocul acelei mase uriașe de credincioși ai pustiei mai trăiau doi oameni, Iosua și Caleb, care trecuseră Iordanul cu 40 de ani înainte, care văzuseră țara promisă, care încă mai credeau că ea poate fi cucerită. Au fost nevoiți să pribegească și ei 40 de ani prin pustiu, dar niciodată nu s-au lăsat prinși în captivitatea lui.
Visele lor, gândurile lor și viitorul lor erau legate de un alt ținut, cel de peste Iordan. Au gustat strugurii, rodiile și smochinele de acolo și nu au putut uita vreodată gustul lor. Ternul pustiu nu a putut șterge de pe retină imaginile câmpiilor verzi, munților împăduriți sau râurilor cu apă cristalină.
Așadar nu întâmplător, când, după 40 de ani de captivitate în pustie, Dumnezeu a strigat: „Ajunge! Ajunge de când ocoliți muntele acesta!”, El i-a cerut unuia dintre cei doi, lui Iosua, să preia conducerea acestui popor captiv în pustie. Doar unul care a mai fost în Canaan putea să îi treacă dincolo!
Iordanul, din punct de vedere spiritual, nu este hotarul morții așa cum greșit cântăm. Canaanul nu este cerul, așa cum greșit predicăm. Când poporul evreu a trecut Iordanul nu a obținut odihna, cum bine menționează autorul epistolei către Evrei (4:8). După ce poporul a trecut peste râu a trebuit să lupte, a avut de cucerit cetăți, a avut de înfruntat inamici puternici și, din păcate, a avut parte chiar și de eșecuri și de pierderi. Așadar, trecerea Iordanului și intrarea în Canaan, pentru noi, cei de azi, nu înseamnă altceva decât accesarea promisiunilor pe care Dumnezeu le are pentru noi și împlinirea scopurilor lui Dumnezeu cu noi.
Ca acest lucru să se întâmple este nevoie și azi de lideri a căror inimă să vibreze cu inima lui Dumnezeu și care să strige poporului captiv în pustiu: „Destul! Ajunge de când nu faceți altceva decât programe! Nu pentru a lâncezi în pustiul unei vieți fără sens ați fost răscumpărați! Nu pentru a dobândi o viață ușoară, comodă, de consumatori veșnic nemulțumiți ați fost salvați! Nu! Voi ați fost mântuiți cu un scop! Acela de a trâmbița printre neamuri mântuirea Lui (Psalmul 67), de a vesti lumii pierdute puterea minunată a lui Dumnezeu (1 Petru 2:9), de a strămuta în Împărăția glorioasă a lui Dumnezeu, prin puterea Evangheliei, oameni din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă (Apocalipsa 7:9)!”

Ghiță Rițișan

Editorial apărut în revista Noi Frontiere, vol. 15/nr.3, mai-iunie 2018
Pentru abonamente, contactați redacția la adresa office@noifrontiere.ro sau telefonic la 0745 356544.