Dumnezeu nu Își va așeza niciodată binecuvântarea peste o lucrare săvârșită din ambiție, din mândrie sau din spirit de aventură.
Pentru El, chiar mai importantă decât calitatea unei slujiri este motivația care animă acea slujire. Datorită acestui considerent, ca lucrători în Împărăție, trebuie tot mai des să ne oprim și să ne întrebăm: de ce facem ceea ce facem?
Ce ar trebui așadar să ne motiveze la misiune?
Primul resort ar trebui să fie dragostea noastră pentru Isus. Vedeți, El nu este impresionat de lacrimile noastre. Nici de declarațiile noastre. El se uită totdeauna la o demonstrație autentică, reală a credinței noastre. În odaia de sus, înainte de a finaliza proiectul mântuirii noastre, Mântuitorul a purtat cu ucenicii lui, într-un cadru foarte intim, cele mai profunde discuții de până atunci. Tema principală, care reverberează din fiecare capitol este iubirea (Ioan 13-17). El le spune, celor care aveau să se jure că Îi vor fi alături până la moarte, că expresia cea mai profundă a iubirii pentru El constă în păzirea sau împlinirea poruncilor Lui. De trei ori repetă acest mare adevăr: „Dacă mă iubiți, veți păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15, 21, 23).
Într-o altă cuvântare remarcabilă, cea de la începutul lucrării Lui (Predica de pe munte), Isus avertizează audiența uimită de mesajul Lui unic și plin de putere spunând: „Nu oricine-Mi zice: <<Doamne, Doamne!>> va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7:21).
Și atunci, ca și acum de altfel, era la modă o religie a aparențelor. A declarațiilor fără acoperire. A lacrimilor fără pocăință. A entuziasmului fără putere. A populismului fără impact.
Acolo, în odaia de sus, Isus le descoperă cum ar trebui să arate dragostea lor pentru El. „Mă iubiți?” – întreabă Isus. „Dacă mă iubiți, demonstrați! Păziți poruncile mele!”
Dragostea noastră pentru El, a celor de azi, nu poate fi demonstrată altfel decât a primilor ucenici. „Mă iubiți?” – întreabă Isus și acum.
„Dacă mă iubiți, demonstrați! Păziți poruncile mele!”
„Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile!” (Matei 28:19).
Al doilea resort pentru implicarea noastră în misiune ar trebui să fie dragostea noastră pentru toți oamenii.
Biblia ne spune că Dumnezeu „voiește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului” (1 Timotei 2:4), că El „dorește ca nici unul să nu piară, ci toți să vină la pocăință” (2 Petru 3:9).
Dragostea lui Dumnezeu pentru lume nu a rămas doar o simplă declarație universală. Pentru a-și dovedi iubirea, El „a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3:16).
Când Îl iubești pe Dumnezeu cu adevărat, ajungi să iubești și ceea ce El iubește. Ajungi să iubești lumea creată de El. Ajungi să iubești națiunile care trăiesc în întuneric. Suferi și tu pentru miliardele de oameni care se complac în păcat și în cea mai cruntă amăgire.
Întrebat fiind de către un învățător al Legii, care este cea mai mare poruncă, Isus i-a reamintit, evident, în primul rând de dragostea pentru Dumnezeu, dar, a adăugat imediat, a doua poruncă, asemenea primei: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22: 36-40).
Iubirea cea mai înaltă pentru aproapele se exprimă în preocuparea noastră pentru soarta lui eternă. Urmașii Domnului Isus au înțeles acest adevăr și au făcut din predicarea Evangheliei pentru cei pierduți una dintre valorile cele mai importante ale existenței lor, după cum avea să le scrie Pavel credincioșilor din Tesalonic: „În dragostea noastră fierbinte pentru voi, eram gata să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, dar chiar și viața noastră, atât de scumpi ne ajunseserăți” (1 Tesaloniceni 2:8).
În sfârșit, un alt resort care să anime pasiunea noastră pentru misiune ar trebui să fie dragostea pentru revenirea scumpului nostru Mântuitor Isus Hristos.
Apostolul Pavel îi spune lui Timotei despre o cunună specială pe care o vor primi toți aceia care „vor fi iubit venirea Lui” (2 Timotei 4:8).
O bună parte din credincioși declară că iubesc venirea Lui și că o așteaptă, dar trăiesc ca și cum El nu ar mai reveni niciodată.
În învățătura, dar și în pildele care ilustrează aspectul reîntoarcerii Lui, Isus vorbește despre indiferența, lenea, apatia sau preocupările lumești ale celor care ar trebui să Îl aștepte (Matei 24, 25). Nici vorbă ca ei să iubească revenirea Lui! În același timp, Isus mai adaugă și faptul că revenirea Lui și sfârșitul acestui veac sunt strâns legate de progresul Evangheliei în lume: „Mai întâi trebuie ca Evanghelia să fie propovăduită tuturor neamurilor” (Marcu 13:10; Matei 24:14).
Așadar, nu este suficient să exprimăm dorul nostru pentru reîntoarcerea Mirelui doar în textele cântărilor sau în mesajul predicilor care fac apel la emoții. Această dragoste trebuie să se vadă într-o deplină implicare a noastră pentru accelerarea evanghelizării lumii, după cum ne scrie apostolul Petru:
„…ce fel de oameni ar trebui să fiți voi, printr-o purtare sfântă și evlavioasă, așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu…” (2 Petru 3:11-12).
Așadar, de ce facem ceea ce facem? Dacă ne este greu să clarificăm lucrurile, anumite întrebări suplimentare ne-ar putea ajuta: aș sluji dacă nu m-ar aprecia nimeni? Aș continua dacă nu aș fi plătit? Aș lucra dacă ar trebui să o fac în cel mai profund anonimat? Aș persevera și dacă aș fi urât și disprețuit?
Cei implicați în misiune nu se pot eschiva de la a pune și a-și pune aceste întrebări fundamentale, iar fără un răspuns satisfăcător se impune în mod imperios reconfigurarea traseului slujirii, oricât de dureros sau rușinos ar fi acest lucru.
Gh. Rițișan
Cluj-Napoca, august 2020
Editorial apărut în revista Noi Frontiere, vol. XVII, nr. 4, iulie-august 2020
Pentru abonamente, contactați redacția la adresa office@noifrontiere.ro sau telefonic la 0745 356544.