Atât mie cât și soției mele, Domnul ne-a pus pe inimă să slujim într-o țară din Orientul Mijlociu în care Evanghelia nu este vestită. Atunci când ne-am cunoscut, am descoperit că amândoi aveam de fapt pe inimă aceeași țară în care doream să slujim pe viitor. După ce ne-am căsătorit, am plecat într-o țară vecină, tot în acea zonă, pentru a ne acomoda cultural și a învăța limba arabă. Am descoperit că, pe lângă cultura locală, trebuie să ne acomodăm și la cultura americană, deoarece echipa noastră este formată predominant din americani. Dar în același timp am putut vedea faptul că sfinții lui Hristos sunt oameni care nu reprezintă așa de mult culturile din care fac parte, cât reprezintă Împărăția lui Dumnezeu și valorile ei. Astfel că am putut să plângem împreună, am putut să ne rugăm unii pentru alții, să ne sfătuim și să ne îmbărbătăm, recunoscându-L ca și căpetenie pe Hristos și având ca scop comun vestirea Evangheliei.
Slujirea noastră se desfășoară adesea în cadrul unui centru care include activități cu copiii – băieți și fete separat, precum și predarea limbii engleze, iar din aceste slujiri adesea se ivesc oportunități de a lega relații de prietenie de lungă durată cu părinții copiilor sau cu studenții. La școala de limbă nu doar învățăm limba arabă, ci putem afla și lucruri adânci despre profesorii noștri, iar noi la rândul nostru putem să-L vestim pe Isus prin comportamentul și prin faptele noastre.
Orele de arabă cu profesoara noastră mergeau destul de bine. Fiind doar eu și soția mea în clasă, ne-am rugat de multe ori să se ivească o ocazie în care să putem să-i spunem mai multe despre Isus. Dar efectiv timp de o lună de zile nu s-a creat un cadru în care să putem face asta mai pe larg. În ultima săptămână pe care am avut-o împreună, am văzut-o foarte tristă și neliniștită. Inițial nu a vrut să ne spună care e problema, dar în penultima zi de școală și-a descărcat inima în fața noastră. Am simțit cum Duhul Sfânt e în cameră cu noi și că ascultă plângerea ei. Soția mea a început să plângă în timp ce o ascultam. Știam că nu trebuie sa spunem multe, ci doar să o ascultăm. A doua zi, în timp ce ne luam rămas bun de la ea, ne-a spus: Am văzut ceva diferit la voi, voi sunteți niște creștini diferiți!
Îi mulțumim Domnului pentru această experiență și ne dorim să fim călăuziți tot timpul de El, fie că ne va spune să vorbim sau efectiv să avem o inimă ascultătoare și plină de compasiune!
Ioan (împreună cu Andreea)*
*Pseudonime
Foto: Unsplash