Pentru că Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut. Luca 19:10
Dacă urmărim cu atenție esența misiunii bisericii primare, așa cum este relevată în scrierile Noului Testament, observăm ușor, fără a avea nevoie de exerciții exegetice complicate, că ea a pus accentul pe propovăduirea Evangheliei celor pierduți, iar în centrul Evangheliei predicate de apostoli, se afla totdeauna proclamarea lucrării ispășitoare efectuate la cruce de Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos. Pavel declara că această abordare, a propovăduirii crucii, era o nebunie pentru cei aflați pe calea pierzării, dar că Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască oamenii tocmai prin nebunia propovăduirii crucii (1 Corinteni 1:17-25). Apostolii au înțeles și au afirmat mereu că cea mai mare comoară pe care au primit-o și pe care o pot duce lumii este Evanghelia (2 Corinteni 4:7).
Acest accent a apărut din înțelegerea tristei realități, revelată prin Duhul Sfânt, că omul fără Hristos este mort din punct de vedere spiritual și că rămânând în păcat, el este pierdut pentru totdeauna.
Din păcate acest accent s-a estompat atât de mult pe traseul vieții bisericii încât doctrina păcatului, una fundamentală în teologia biblică și a comunităților primului secol, a devenit în cazul multor confesiuni de azi, dacă nu un subiect tabu, cel puțin unul nesemnificativ. Părerea generală care răzbate mai mult sau mai puțin fățiș din literatura religioasă și din practica misionară a bisericii contemporane este că omul e doar neajutorat și needucat, și că misiunea bisericii ar consta într-o mai bună mobilizare a resurselor pentru a-i îmbunătăți condițiile de viață.
Pare-se că, între timp, biserica a uitat că ea este instrumentul salvific al lui Dumnezeu și nu un departament umanitar global al Crucii Roșii.
Cum de am ajuns aici?
Cred că e vorba, mai întâi, de o neînțelegere fundamentală a misiunii încredințate de Domnul Isus bisericii Sale. Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut. Pentru Hristos, pierdut era omul fără Dumnezeu și fără speranța vieții veșnice. Așa că, înainte de înălțarea la cer, El a încredințat ucenicilor Săi slujba împăcării omului cu Dumnezeu.
Acest adevăr fundamental, cu privire la starea căzută a omului nu mai este îmbrățișat de majoritatea creștinilor. Creștinul modern e mult mai sensibil când e provocat să vadă nevoile fizice ale omului decât atunci când e vorba să le vadă pe cele spirituale. Sufletul lui nu mai tresare când aude de păcat sau pierzare eternă, dar tresare când aude de foamete sau analfabetism. De aceea, sacul cu orez a luat locul Scripturii în cele mai multe misiuni.
Mai cred, apoi, că a apărut o distanțare enormă a misiologiei contemporane și implicit a practicii noastre misionare de teologia misiunii și de metodele de misiune ale bisericii primare, așa cum sunt ele relevate în Scripturi. Atunci o mână de oameni trimiși de Mântuitorul înviat și împuterniciți de Duhul Sfânt au pornit în lumea întreagă să facă ucenici ai Domnului Isus din rândul neamurilor.
Evident că și acum, ca și atunci, facerea de ucenici cere mult sacrificiu și un angajament de slujire pe termen lung pe care slujitorii crucii lui Hristos au fost și sunt gata să îl plătească.
Misiunile de azi însă creează tot mai mult cadrul unei slujiri care nu cere sacrificiu, nu cere o pregătire misiologică specifică, un angajament pe termen lung, învățarea limbii și culturii celuilalt, o preocupare serioasă pentru schimbarea inimii omului pierdut, voința de a face ucenici. Se consideră că misiunea este o călătorie transculturală de scurtă durată, cu intense activități umanitare de unde se postează, în rețelele media, cantități impresionante de fotografii și clipuri deșănțate, totul încheindu-se, dacă se poate, cu un safari. Din păcate acest tip de misiune câștigă tot mai mult teren în zilele noastre, pentru că e mult mai ușor să fii slujitorul Crucii Roșii decât slujitorul Crucii lui Hristos.
Știu că cei mai mulți locuitori ai lumii au mult mai puțin decât noi. Nu pledez pentru manifestarea unei credințe a vorbelor fără o acoperire în fapte de milostenie. Pledez aici pentru reașezarea uceniciei și evanghelizării în centrul misiunilor noastre. Pledez pentru o slujire care să ducă în final la răscumpărarea întregii ființe umane, nu doar la o schimbare de moment a condiției de viață. Proiecte educaționale, proiecte medicale, proiecte de combatere a sărăciei sau de protejare a mediului pot implementa și organizațiile umanitare seculare. Evanghelia mântuitoare însă o poate duce unei lumi pierdute în păcat doar biserica. Să nu capitulăm de la mandatul primit! Să rămânem slujitori ai Crucii lui Hristos!
Gh. Rițișan
Editorial apărut în revista Noi Frontiere, vol. XIX, nr. 4, iulie-august 2022